Atunci când ne-am propus să pornim la drum, spre Elveţia, pentru un proiect jurnalistic pe care l-am denumit “Cultură şi caşcaval”, nu ne-am dat seama cât de multe, interesante, revelatoare – răvăşitoare, chiar – vor fi cele pe care le vom afla pe parcursul călătoriei noastre de documentare. Ştiam câte ceva despre oamenii pe care urma să-i întâlnim, schimbasem misive timp de câteva luni, ne împrietenisem, cumva (şi asta avea să se observe atunci când le-am păşit pragul, căci ne-au primit ca pe vechi prieteni). “Explorasem” – prin intermediul internetului, dar şi cu sprijinul oficiilor locale de turism, care ne trimiteau săptămânal plicuri cu pliante, albume şi hărţi ale zonei – fiecare palmă de pământ. Învăţasem chiar câteva cuvinte în “patois” (dialectul local)… Ştiam istorii şi legende. Însă locul unde am ajuns a fost atât de nou, atât de tulburător, încât ne-am dat seama că timpul va fi prea scurt pentru a cuprinde totul. În această ediţie a Jurnalului de bucătărie vă aducem dinainte “un fragment” al călătoriei noastre. Cele trei zile petrecute la ferma La Lécherette, situată în PreAlpi, în partea estică a cantonului Vaud. Ne-a interesat povestea lui Michel Isoz, fermierul elveţian pentru care a continua tradiţia strămoşilor săi este o nobilă misiune. L-am întrebat despre felul în care a reuşit să îmbine meseria de păstor (“armailli”, în patois) şi producător de brânzeturi cu provocările agroturismului. La “Fenil aux veaux” (“fenil” însemnând “fânaţ”), vechea sa cabană de munte, am aflat mai multe detalii despre proiectele sale inovatoare: “Ma vache à moi” (leasingul de… vaci) şi “O baie în zer”. Credem că experienţa lui ar putea constitui un model şi pentru agroturismul sau păstoritul românesc. Aşa cum Michel Isoz însuşi s-a arătat interesat de metodologia românească a… brânzei în coajă de brad.
“De neîntâlnitul”
Natura, în “ţara din înălţimi”, este tulburător de frumoasă. Ce impresionează este serenitatea zonei, conjugată cu serenitatea oamenilor. N-am întâlnit nicăieri mai multă linişte, mai mult calm ca în Pays d’Enhaut! Verdele profund al “poyas”-urilor pe care pasc liniştite vaci brune şi roşcate (imaginea lor multiplicată în picturile pe lemn şi în decupajele tradiţionale mi s-a părut ireală, până în dimineaţa în care le-am văzut părăsind păşunile cu aceeaşi maiestuozitate şi linişte a mersului ca în desene)! Albastrul apelor de munte reflectă albastrul cerului, deşi uneori pare că cerul oglindeşte în el muntele-ntreg. Răsfirate, cabanele de lemn brun denotă aceeaşi linişte. Ca şi florile strălucitoare. Ca şi oamenii surâzători. Eu, ca observator, nu conteneam să contemplu o lume cu un ritm interior atât de precis încât m-a făcut să înţeleg de ce, când am pornit spre Elveţia, un prieten mi-a spus că acolo voi întâlni “de neîntâlnitul”: adică “perenitatea sentimentului de siguranţă”.
În Jurnalul de bucătărie (Jurnalul Naţional), 21 noiembrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu