Colecţie privată cu... tot tacâmul

Viaţa cotidiană de altădată este admirabil reprezentată prin extraordinara colecţie Hollander. Găzduită (până în ianuarie 2008) pe un întreg etaj, la Alimentarium (Vevey, Elveţia), expoziţia “Couverts découverts” prezintă arta servirii mesei, de la 1400 până în zilele noastre, şi se “învârte” în jurul “colecţiei Hollander”.
Una dintre cele mai importante co­lecţii private din Europa, având ca temă tacâmurile şi arta aranjării me­sei, din secolul al XV-lea până la fi­nele veacului al XIX-lea, a putut fi vizionată pri­ma da­tă de un pu­blic larg acum 15 ani, la Bru­xelles. Fiica regretatului co­lecţio­nar (dispărut în 2004) mărtu­ri­seşte: “As­tăzi, această colecţie a ieşit la lumină, timp de 9 luni, la Ali­men­tarium, o Fun­­daţie Nestlé, situată în dulcele oraş Vevey, care se regă­seşte în acelaşi timp în faţa «mării» (Lacul Le­man – n.n.) şi la pi­cioarele munţilor”.
Colecţii
“Couverts découverts” este, în limba franceză, un joc de cuvinte care vrea să în­semne “tacâmuri des­coperite”. O descoperire care se face prin mijlocirea unei colecţii de obiecte care relevă multe aspecte ale culturii europene (şi nu numai), vreme de o jumătate de mileniu. Prin intermediul micilor instrumente bogat de­corate, avem posibilitatea să facem şi o incursiune în artă, de la gotic la Art Nouveau. Arta aplicată o regăsim în mânerele lingurilor, furculiţelor sau cuţitelor, tot aşa cum prin interme­diul lor avem parte şi de o veritabilă lecţie de istorie. Motivele sculptate, încrustate, desenate, tehnicile utilizate merită cel puţin tot atâta atenţie cât şi materialele fascinante folosite de meşteri. Emailul, sticla, porţelanul, fierul se combină în chip strălucit cu alabastrul, fildeşul, chih­limbarul, coralul, cristalul sau pietrele semipreţioase, care le dau senzualitate.
Lingura, furculiţa şi cuţitul
Începând cu vânătorul din neolitic care îşi tranşa vânatul cu o lamă de silex, omul a căutat să rafineze ustensilele pe care le-a folosit pentru “a purta hrana” din farfurie către gură. Şi dacă în alte culturi în­tâl­nim alte soluţii – beţi­şoa­rele (Extremul Orient), porţiile servite pe frunze de palmier sau pe bucăţi de aluat fript pe plită sau în spuză – în Europa, pe la anul 1500 s-au impus trei tacâmuri, ale căror funcţii principale erau de a “purta” zea­ma, a împunge şi a tăia: lingura, furculiţa şi cu­ţitul. Obiceiul ro­ma­­nilor de a mân­ca alungiţi pe pa­turi, du­cân­du-şi mân­carea la gură cu dege­te­le, s-a prelungit pâ­nă târziu în Europa.
“Ci­viliza­ţia servi­rii mesei” a cu­nos­cut un lung proces, până s-a creat o nouă cutumă, aceea de a nu atinge alimentele cu mâna şi de a le duce la gură cu ajutorul unui instrument dedi­cat. Istoria a adunat şi o anecdotă referitoare la acest proces îndelung. Iată, de exemplu, în veacul al XVII-lea, furculiţa era considerată un instrument superfluu. Asta pentru că fusese adoptată de către curtezanele franceze şi italiene, pentru a duce la gură dul­ciu­rile, fără a-şi mânji degetele cu cre­me şi sosuri. Din pricina condiţiei mo­rale a celor care o foloseau, furculiţa a ajuns să fie… condamnată de biserică.
Armă sau unealtă?
Primele cuţite au fost create în neolitic, folosind o piatră de silex, bine ascuţită, legată cu o fâşie de piele de un mâner de lemn sau os. De-a lungul mileniilor, acest instrument şi-a modificat forma, schimbându-se, de asemenea, şi materialele din care era confecţionat. O bună bucată de vreme, el a jucat roluri multiple, ca armă de apărare şi ca instrument de tăiere a hranei şi chiar (până la apariţia furculiţei) pentru ducerea bucăţilor de carne la gură. Mai mult chiar, cuţitele medievale cu vârf ascuţit jucau şi rol de… scobitoare. Se spune că Richelieu ar fi promulgat un edict care interzicea cuţitele cu vârf ascuţit, pentru că era deranjat de convivii săi care aveau obiceiul să-şi cureţe dinţii cu cuţitul.
Apariţia cuţitelor cu vârful rotund este şi un indiciu că, la masă, există din acel moment un nou invitat: furculiţa.



“Cochelaria” – posibile etimologii
În Antichitate, termenul folosit pentru lingură era “cochelaria”, ceea ce voia să însemne “ustensilă pentru mâncarea moluştelor cu cochilii”. De altfel, instrumentul era folosit îndeosebi de romani pentru a scoate conţinutul din melci, ouă şi cochilii. O altă etimologie propune următoarea explicaţie: “ustensilă realizată din cochilii de moluşte”. Se poate ca, la începuturi, acesta să fi fost materialul de bază în Roma Antică, tot aşa cum triburi primitive din Oceania sau Africa şi astăzi confecţionează linguri din cochilii. În Evul Mediu însă, “unealta” era foarte răspândită, fiind sculptată în lemn (mai ales în casele celor săraci, care de multe ori şi le confecţionau singuri, îmbogăţindu-le cu diverse sculpturi) sau realizată din diverse metale (pentru cei bogaţi).

Citat

“Expoziţiile temporare abordează teme diverse, precum: ­literatură şi alimentaţie, natura moartă în pictură, ­alimentaţia anului 1000. Cea din 2008 va fi despre începuturile industriei ­alimentare, în veacul al XIX-lea”
Martin R. Schärer

În Jurnalul de bucătărie (Jurnalul Naţional), 17 octombrie 2007