Anul 1608. Thomas Coryat, un călător englez în trecere prin Veneţia, este sedus de-o “practică” prea puţin obişnuită în acele vremuri, pe care nu ezită să o descrie: “Am observat în toate oraşele Italiei un obicei care nu există în nici o altă ţară pe care am vizitat-o şi cred că nu există la nici o naţiune creştină. Italienii, ca şi o parte dintre străinii care locuiesc în Italia, se servesc tot timpul la masă de un instrument numit «furculiţă», de care se ajută pentru a tăia carnea din farfurie; ei ţin într-o mână cuţitul şi în cealaltă furculiţa. Orice individ, care aşezat la o masă cu mai mulţi convivi, atinge cu degetele vreo bucată de carne din farfurie, este privit cu ochi răi de comeseni, ca şi cum ar fi comis o mare greşeală. Furculiţele sunt în general din fier sau din oţel, unele sunt din argint, dar acestea sunt folosite numai de gentilomi. Raţiunea acestui obicei este că italienii nu pot suporta să fie atinse mâncărurile lor cu vreun deget, nici măcar al propriilor mâini. (…) Eu însumi am considerat bine să imit această modă italiană, nu doar cât am stat în Italia, ci şi în Germania şi apoi în Anglia. Ceea ce l-a făcut pe unul dintre savanţii mei prieteni ca, în glumă, să nu înceteze să mă numească, la masă, «furcier» (poartă-furcă), doar pentru că mă servesc de furculiţă în timp ce mănânc”.
Mi-am reamintit această istorioară veche de patru secole când, pe malul Lacului Leman, la Vevey, îndreptându-ne spre Alimentarium, ne-am pomenit dinainte cu uriaşa furculiţă de inox înfiptă, de o mână nevăzută, în “carnea” apei. Reflectând în ea, neverosimil, vălurirea verzuie a lacului, cerul răvăşit de nori de ploaie şi culmile îmbrăcate în zăpadă ale munţilor de pe ţărmul celălalt, furculiţa-sculptură de la Vevey părea să-şi fi înfipt dinţii în chiar istoria lumii. O lume care, de-o jumătate de mileniu, îi este vasală.
În Jurnalul de bucătărie (Jurnalul Naţional), 17 octombrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu