Castelul jocurilor

Care este străbunicul tuturor jocurilor? “E o dezbatere deschisă” – ne explică Ulrich Schädler, directorul Muzeului Jocurilor din Elveţia.
Există multe rădăcini ale jocului. Pe deoparte, vorbim despre cele legate de animalele prădătoare – lupul, leul. Astfel de jocuri reprezintă, de fapt, antrenamente ale vânătorii. S-au ivit dintr-o necesitate a timpurilor primitive, când omul trebuia să vâneze ca să mănânce sau ca să se apere. Pe de altă parte, există jocuri care se nasc spontan, instinctiv, fără a putea să le explici. “Mai sunt apoi jocurile minţii, create de spiritul uman. Acestea din urmă au şi o latură divinatorie, au elemente rituale destul de apropiate de divinaţie. Divinaţia este un factor foarte important în naşterea jocurilor”.
Oglinda societăţii umane.
Dacă încercăm o abordare cronologico-geografică a subiectului, trebuie să vorbim despre jocurile de civilizaţie antică – din Asia centrală, din Mesopotamia şi Egipt, din Africa… Apoi vorbim despre cele din India şi China, trecând prin jocul de şah, care face o legătură între Asia şi Europa. Jocurile pot fi tipice pentru un anumit trib, pentru o regiune, un sat, o ţară. Altele… “s-au globalizat”. În unele ţări, putem observa anumite structuri preferate ale jocurilor, care uneori sunt legate de structura societăţii respective, dar şi de concepte religioase, filosofice etc. În Asia, de exemplu, cifra “4” are o mare importanţă. “4” reprezintă însăşi lumea, căci sunt patru puncte cardinale. În cultura indiană, “64” este un număr sacru. 64 sunt şi capitolele Kamasutrei, dar şi pătratele jocului de şah. Pentru europeni, 64 nu are nici o importanţă simbolică.
Europeanul şi jocul
Multe dintre jocurile practicate de europeni nu au rădăcini europene. Totuşi, un aspect important a făcut ca anumite jocuri, precum “go”-ul sau altele originare din Africa, să nu prindă la noi. “Europeanului îi plac jocurile cu un scop, un final bine definit. Jucătorii de «go» se pot pune oricând de acord să oprească jocul, când nu mai este nimic important de făcut pe tablă. Pentru un european, acest lucru este nesatisfăcător. El consideră jocul încheiat când s-a jucat ultima carte.” Mai putem observa că multe jocuri europene s-au jucat pentru pariuri. Se joacă pe bani, se mizează pe rezultat. Pe jocul de “go” nu poţi paria.


Loteria cicliştilor.
Datând din prima jumătate a secolului al XX-lea, jocul este acţionat de un mecanism care pune în mişcare un dispozitiv interior ce face să avanseze figurile. Câştigă cel care reuşeşte să se apropie mai mult de marginile pistei. Jocul se apropie, ca sistem de un altul, numit “Trotuarele rulante” şi care reproduce fidel una dintre atracţiile tehnice fabricate pentru Expoziţia Universală de la Paris din 1900. Realizat în metal cromolitografiat, are 18 personaje, numerotate. Trotuarele sunt acţionate de o bandă rulantă.

Jocul de dada.
Pachisi este numele unui joc de strategie şi hazard care s-ar traduce prin: “Jocul celor 25”. Apărut în India, în secolul al VI-lea înainte de Hristos, “Pachisi” (oarecum asemănător cu şahul) a pătruns în Europa abia la sfârşitul veacului al XIX-lea. În 1887, la Londra, un fabricant de jucării avea să-l producă sub numele de “Jocul popular de Patchesi”. Ulterior, mult simplificat, avea să fie brevetat cu denumirea de “Ludo”. În Franţa, pionii stilizaţi sunt amplasaţi pe căluţi, ceea ce face ca în varianta franceză să poarte numele de “Jocul de dada”.

Ludicul.
Jocul traversează istoria Umanităţii. În lumea întreagă, copiii şi adulţii se adună în joc cu plăcere, cu bucurie identică. Jocul este sursă de inspiraţie pentru filosofie, artă, literatură. Ludicul se întâlneşte, deopotrivă, în spaţiul religios, spiritual. Psihologii folosesc în cercetarea lor ludicul. Jocul a “antrenat” minţile juriştilor, a condus la naşterea calculului probabilităţilor şi, nu de puţine ori, a “hrănit” eforturile oamenilor de ştiinţă, care, în cercetările lor, au găsit soluţii urmând regulile jocurilor de strategie.

Loteria.
Pentru a-i găsi rădăcinile trebuie să mergem cu 2000 de ani înainte de Hristos, în China. Exista, de asemenea, un joc identic în Grecia antică, cu prilejul Bacanalelor. Romanii participau la o formă de loterie fără miză, biletele nefiind puse în vânzare. Până la începutul secolului al XX-lea, istoria loteriei a fost marcată de alternanţa între legalitate şi interdicţie. Abia după primul război mondial a cunoscut o mare dezvoltare, iar azi un procent important din sumele strânse din vânzarea biletelor serveşte unor cauze sociale sau de importanţă publică.

Evolutie sau uitare.
Sunt unele jocuri care se pierd, în vreme ce viaţa copiilor devine din ce în ce mai reglementată şi din ce în ce mai puţin liberă. Există jocuri care, practic, pot fi făcute din nimic – n-ai nevoie să cumperi ceva, este suficient să găseşti câţiva prieteni. Sunt jocuri care vorbesc despre viaţa cotidiană de altădată, aşa cum sunt jocuri care reflectă evoluţia societăţii, a habitudinilor, cuceririle ştiinţifice, tehnice. Jocurile vechi se îmbracă în “haină nouă”, căutând să fie cât mai atractive.

Carti de joc.
Originea lor este puţin cunoscută. Există numeroase teorii – că ar veni din China, din Persia sau India. În Europa au ajuns în secolele XIII-XIV, probabil aduse de neguţători, o dată cu condimentele Asiei. Este sigur că au ajuns prima dată la Veneţia, Cetatea Dogilor fiind în acea epocă un centru comercial important. Cea mai veche menţionare a cărţilor de joc apare într-un decret din Berna (în anul 1367), care… le interzice. Cel mai vechi joc de cărţi european conservat integral este jocul numit “de la Stuttgart”, produs manual, între anii 1427-1431.

Hazard raţional.
80% dintre jocuri fac parte dintr-o categorie care se numeşte “de noroc raţional”. Adică acele jocuri care au o latură strategică şi un element de hazard. Practic, în această categorie se înscriu toate jocurile de masă cu zaruri, cum ar fi “Monopoly”, “Nu te grăbi”, “Nu te supăra, frate”, dar şi anticele “Moara” sau jocul de table. Sunt mult mai puţine jocurile care au numai o componentă – fie sunt numai “de strategie”, fie sunt numai “de hazard”, aşa cum sunt unele dintre jocurile de cazino sau de loterie.

Istorie.
Construit în secolul al XIII-lea de contele Pierre de Savoia, Castelul La Tour-de-Peilz a servit ca redută defensivă. Ca şi Castelul Chillon, situat în apropiere de Montreux, juca un rol crucial în supravegherea traficului pe Lacul Leman şi ca punct de vamă. Avariat în 1476, este reconstruit de colonelul francez Jean Grésier. Clasat ca monument istoric, în anul 1973, şase ani mai târziu a fost cumpărat de către consiliul local din comuna La Tour-de-Peilz şi restaurat. În anul 1987 se inaugurează aici Muzeul Elveţian al Jocurilor.

În Zoom (Jurnalul Naţional), 29 noiembrie 2007